Pe Ricky şi pe Klaus i-am cunoscut anul trecut, în septembrie. Veniseră pentru un tur de orientare în Timişoara, iar firma unde urma să lucreze Klaus colaborează cu noi pentru primirea şi ghidarea viitorilor expatriaţi. Ca întotdeauna, am pregătit un tur personalizat al oraşului, în care ţinem cont de naţionalitatea clienţilor mei (din motive de cultură), de statusul lor familial şi de hobby-urile lor.

De exemplu, pentru o familie din Franţa, vom organiza o vizită la Institutul Francez, ca să cunoască locaţia şi serviciile oferite de acesta, în timp ce pentru o familie ce vine din Germania, vom include în tur, printre altele, Teatrul German şi Centrul Cultural German. La fel, pentru o familie cu copii şcolari, vom pregăti vizite la şcolile unde aceştia ar putea fi integraţi, în funcţie de vârstă, de limba lor maternă şi de posibilităţile existente în Timişoara.

De Ricky şi de Klaus mi-a plăcut de la început: foarte deschişi amândoi, foarte prietenoşi, cu o comunicare liberă şi inteligentă. Mi-au stârnit admiraţia prin grija pe care o aveau faţă de fetiţa lor de 7 ani. În primul şi-n primul rând, ei se gândeau la ce posibilităţi există în Timişoara pentru ea, dacă ea se va putea adapta şi dacă ei i-ar fi bine. Am vizitat o şcoală de stat, cu predare în limba germană, dar îi vedeam foarte îngrijoraţi şi preocupaţi. Ceva nu părea bine pentru ei.

Ne-am oprit puţin, profitând de vremea superbă, şi am început să discutăm ca de la părinte la părinţi. Le-am spus că fiul nostru are aceeaşi vârstă ca şi fetiţa lor, că este înscris la o şcoală de stat, dar într-o clasă cu metodă alternativă de predare. Atunci a venit şi ideea care le-a adus liniştea. Am sunat imediat, am stabilit o întâlnire la o şcoală particulară, am vizitat-o…Peste câteva luni, Ricky şi Klaus s-au întors în România însoţiţi de fiica lor. Am vizitat şcoala din nou, şi-au ales o casă frumoasă şi lucrurile s-au liniştit pentru ei: puteau veni fără emoţii la Timişoara, viaţa lor viitoare începea să prindă un contur concret, în care se puteau imagina.

Acum, Ricky şi Klaus sunt în Timişoara de aproape trei luni. Fetiţa merge la şcoală, şi-a făcut câteva prietene, are multe activitaţi extraşcolare, e foarte ocupată şi începe să-i placă noua ei viaţă. A fost mai tristă de ziua ei, când abia începuse şcoala şi când încă nu cunoştea prea mulţi copii, dar am sunat-o noi toţi şi părea că era mai bine spre după-amiază.

Cât despre Ricky, ea este pentru mine un model de integrare rapidă şi matură. Îşi foloseşte experienţa de expatriat pe care a avut-o déjà, timp de câţiva ani, în Statele Unite, ştie cum să-şi apropie oamenii, vorbeşte cu toată lumea, chiar dacă nu ştie încă româneşte. A avut rapid un cerc de persoane mai apropiate în jurul ei, fiindca s-a dus la sport şi a cunoscut acolo câteva doamne de încredere, s-a prezentat singură câtorva mame din clasa fetiţei ei şi iată, în curând telefonul ei avea agenda plină de contacte din România. Trecând o dată prin procesul de adaptare într-o ţară străină, de data aceasta a ştiut ce avea de făcut şi nu a ezitat s-o facă. Un alt mare avantaj  pe care îl are Ricky este faptul că în Statele Unite a devenit instructor de yoga. La foarte scurt timp de la venirea lor în Timişoara, a găsit o sală de sport unde a început să predea, apoi  o a doua, şi acum e aşa de ocupată încât rar mai găsim timp pentru cafea…